Se afișează postările cu eticheta trauma. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta trauma. Afișați toate postările

luni, 27 februarie 2023

Trauma si minunea din terapia intensiva neonatala

Am vrut sa scriu aceste cuvinte acum doi ani, dar nu am putut pentru ca nu le simteam inca reale. Nici acum nu  le simt ca fiind complet ale mele, dar poate intentia de a le gandi este suficient acum. 

Acum 2 ani, in zilele de Craciun, am devenit mama pentru prima data si ultima data in viata mea, am devenit fizic mama, ideea de mama fiindu-mi inca straina, uneori si acum. Sarcina a fost ca o umbra, nu am simtit-o fizic prea mult, si nu am avut timp prea mult sa o simt sau sa ma obisnuiesc cu ea. 

Fix 29 de saptamani si 3 zile. Nasterea a fost decisa din exterior, la rece si s-a intamplat repede,  in timp de o ora, mai mult ca un vis, mai mult ca o procedura chirurgicala decat ca o nastere sau ce credeam eu ca este o nastere. Apoi, prezenta fizica a unui copil care inca nu era copil, ci depindea total de aparate, de medicii din TINN si de laptele meu care intarzia sa apara. 

"Sa mai asteptam, sa mai vedem, cu rabdare"...o stare de spirit specifica medicilor din TINN, pe care am interiorizat-o treptat pentru a face fata incertitudinii viitorului copilului  meu inca necopil, dar nascut de o mama inca nemama. Macar daca lucrurile ar fi fost mai clare,  viu sau neviu, sanatos sau bolnav, dar lucrurile erau cum erau, "INTRE" si se scurgeau greoi, cu zile bune, zile proaste, tiptil, incet,  spre un final dorit, dar si temut. 

Intamplarea este, insa, cu final fericit. Si asa cele 2 luni s-au incheiat cu bine, balaurii au fost invinsi, si pruncul si mama au ajuns acasa, unde a urmat un an de alte aspecte care trebuiau urmarite, investigate, tratate, finalizate. Mama a devenit mai mama, copilul mai copil, oboseala mai oboseala, familia mai familie, straniul mai familiar. 

Viata vrea sa isi reia cursul normal si lumea sa uite ce s-a intamplat. Dar trauma nu se vrea uitata, nici mascata in cuvinte dragute: "putea fi mai rau, bine ca s-a terminat cu bine", "pruncul este acum perfect sanatos", "dar acum e bine, nu?" ,"Dzeu te-a ales sa fii mama de prematur pentru ca esti puternica si speciala."

Realitatea este ca multe mame care au nascut prematur traiesc o trauma in terapia intensiva neonatala.

Anxietatea, depresia, stresul post-traumatic,  sentimentul de vina dupa o nastere prematura, dificultatile de atasare si zilele, lunile petrecute in TINN sunt o  realitate pentru multe mame care trec printr-o astfel de experienta. Dar o realitate prea putin constientizata, vizibila sau careia sa i se acorde timpul necesar vindecarii.

Suportul psihologic in spital este, de obicei, zero, cei mai multi doctori, confruntati cu aceeasi incertitudine, (sunt sanse intre 30% si 60% sanse de supravietuire pentru prematurii extremi si severi), tradusa intr-un limbaj de lemn, telegrafic, taios: "acum e stabil, peste cateva minute se poate intampla orice", folosesc cuvinte prea putine care in niciun caz nu iti ofera confort sau speranta, ba mai mult iti cer sa le apreciezi absenta si lipsa comunicarii.  "Nu vreti sa  va cautam, daca va cautam, e de rau." 

Iar potentialul traumei este arhiprezent: in nesansa de a fi cazata impreuna cu viitoare proaspete mamici la termen sau care tocmai au nascut prunci la termen, in faptul ca nu exista posibilitatea de a intra in contact fizic cu bebelusul pe parcurs a 3,4 saptamani, in cazul meu o luna jumate, in situatia de a fi martora nedorita a decesului unor prematuri si ale plansetelor mamelor care jelesc noaptea pe coridor, in TINN pe timpul pandemiei,  cand traiesti cu groaza contaminarii bebelusului vulnerabil in cele 5 minute zilnice de vizita, cand duci pretiosul lapte, dar si posibili alti "carcalaci", in  nenumaratele efecte secundare ale spitalizarii indelungate, transfuzii si alte proceduri invazive, in prelungirea incertitudinii si in urmatoarele luni eliberarii din spital,  prognosticul medical general speculand ca unele sechele ale prematuritatii se vad mai repede, altele in timp.

Cred ca cel mai mult m-a tulburat faptul ca  mai nimic nu mai depindea de mine, parcursul copilului meu era dependent de competentele unor medici pe care nu ii cunosteam si de aparatura unui spital, pe un  termen nedeterminat. Cat va dura, ce se va intampla, nimeni nu raspundea pe bune, de fapt, la  nicio intrebare. Nicicand nu am trait o stare mai mare de nesiguranta.  

In prezent, ziua de nastere a copilului meu este un carusel de emotii care exprima atat amintirea traumei traite, bucuria si recunostinta pentru minunea intamplata, dar si o intelegere mai aparte a drumului in viata de acum incolo. 

Unul dintre cele mai frumoase momente din viata a fost si unul dintre cele mai urate.

Uneori, recunosc,  este dificil sa pui semnul egal intre ele si sa recunosti si sa validezi toata furtuna de emotii din acele zile. Si imi doresc poate sa uit, sa ma refugiez in rutina maternitatii si sa ma bucur cand aud cat de bine a recuperat prematuritate pruncul meu: "nici nu se mai vede ca a fost prematur."

Dar tind sa cred ca raspunsul la experienta traita nu este tocmai asta, si ca cel putin acum, dupa 2 ani, nu pare sa mai functioneze pentru mine. Dincolo de sechelele cu care poate ramane un prematur, sunt cateva sechele emotionale cu care poate ramane si mama (familia), iar acestea ar trebui abordate la fel de serios.

Asa ca pentru mine, in prezent, raspunsul sta in recunoasterea traumei, in intelegerea si procesarea ei, in acceptarea minusurilor si in valorificarea plusurilor, in focusarea pe prezent si pe ceea ce se afla sub controlul nostru, si nu in ultimul rand, in capacitatea de a aprecia si a te bucura de viata, zi de zi, pas cu pas, acceptand, totodata, cu intelepciune faptul ca oricand, orice se poate intampla.

Mamici din terapia intensiva, voi cum ati procesat ce s-a intamplat?













(Pagini din jurnalul meu vizual - 26.12.2020 / 26.02.2021)

‐‐--------------------‐----------------------------------------------

"După îmbrăţişare a trebuit să îi pun pe băieţi la loc în incubatoarele lor, să le spun la revedere şi să plec din spital. Ca un întrerupător din perete mintea mea s-a reconstruit şi m-am simţit din nou amorţită şi fără viaţă, sufletul meu a fost încuiat în incubatoare şi am fost zdrobită. Nu voi uita niciodată ce a însemnat să fiu mama băieţilor în acele prime zile. A însemnat durere şi teamă, pierdere şi suferinţă, tristeţe şi întuneric. A însemnat singurătate şi senzaţie de neputinţă, distanţă şi vinovăţie, anxietate, groază şi disperare. A însemnat că m-am închis în mine să pot face faţă, a însemnat sacrificiu şi dor, suferinţă şi îndurare şi mai mult decât atât a însemnat tot ce reprezintă dragostea unei mame aşa de copleşită încât toate astea au făcut-o să meargă mai departe. Dar am trecut de astea, am trecut de durere şi de întuneric. NU s-a întâmplat când am plecat din spital şi nici în săptămânile care au urmat, a fost un proces îndelungat prin care a trecut familia noastră tot ceea ce am îndurat dar am reuşit. Iar acum a fi mama băieţilor mei înseamnă râsete şi prostioare, îmbrăţişări şi pupicuri, jocuri şi de-a v-aţi ascunselea, ghemuiri şi căutări. Înseamnă să privesc spre viitor preţuind prezentul şi bucurându-mă să îi văd crescând, înseamnă să privesc uimită cât de mici au fost şi cât au crescut, înseamnă să îi iubesc cu fiecare bucăţică din mine şi mai ales înseamnă să fiu mama lor fiecare minut, în fiecare zi.

Mame din terapia intensivă, mergeţi mai departe, durerea va scădea în fiecare zi iar întunericul va trece şi înainte să apucaţi să vă daţi seama veţi serba 2 ani de la naştere plini de fericire, dragoste, speranţă pentru viitor, înconjuraţi de lumină. Credeţi în voi şi în puterea voastră şi credeţi în ei, vă vor uimi.

O mamă oarecare!

Sursa: Prematurii nostri si povestile lor https://anordinarymummy.wordpress.com/…/25/the-pain-of-nicu/



duminică, 31 decembrie 2017

Itza și bolovanul magic. O poveste terapeutică despre rămas bun

 
 


-Vai, ce drum lung și întortocheat, spune Bubi, scuturând frenetic din coadă, ca și cum ar fi alungat o insectă bâzâitoare și enervantă.
-Ba mie îmi place, așa de taaaare îmi place, țipă vesel Elly, țopâind dintr-o parte în alta, așa mă bucur că ai avut ideea asta minunaaaată, să facem o excursie....Bubi, ai luat în rucsăcel biscuiții?
Bubi clătină afirmativ din cap și se uită la Itza, care, de când plecaseră la drum, mai că nu spusese niciun cuvânt.
Era o zi caldă de vară, soarele strălucea orbitor deasupra lor și le încălzea plăcut blănițele.
Itza trase aer adânc în piept și parcă încercând să rețină cât mai multîn  botișor mireasma florilor și a ierbii verzi și grase de sub lăbuțele lor.
Era duminică dimineață, iar cățelusii Itza, Bubi și Elly s-au hotărât să plece într-o excursie....ce spune eu excursie, mai mult într- aventură pentru că Itza le-a propus ca, de data asta, să meargă pe un traseu nou, necunoscut pentru ei.
-Oare n-o să ne rătăcim? chițăi ușor Bubi. Merseseră deja de o oră și demult, curtea lor nu se mai vedea în depărtare.
-Nici vorbă! Nici vorbă! Cu un așa nas, nu putem să ratăm calea de întoarcere! Și Elly adulmecă zgomotos aerul, înălțându-și impunător capul. Iar dacă ne rătăcim, atunci ne vom face culcuș într-o scorbură, iar eu o să vă păzesc de fiare și balauri!
-Mai bine aruncam niște firmituri de biscuiți în urmă....șopti Bubi și mai îngrijorat.
Itza chicoti amuzată de vorbele prietenilor ei.
-E normal să fii un pic neliniștit, Bubi, atunci când te pornești la un drum nou, necunoscut și e bine, pentru siguranța ta, să îți iei niște ajutoare...ceva în plus față de nas, draga mea Ellly. Cum ar fi... o hartă...și Itza le arătă prietenilor ei drumul desenat pe o bucată de hârtie....de aici am pornit....aici suntem acum ......și aici vreau să ajungem.
-Aproape am ajuns, țipă Elly încântată. Și făcu 3 salturi uriașe și....
-Văd deja, văd deja...un gard!?! Și Elly începu să alerge mirată, în stânga și dreapta de-alungul unui gard-zid lung, lung care se întindea până hăt departe, cât vedeai cu ochii.
-Aici este capatul drumului? întrebă Bubi, scărpinându-se uimit în cap.
-Aici este capătul acestui drum, spune Itza și ca să trecem dincolo de gard, de unde începe un alt drum, trebuie să găsim un bolovan.
-Un bolovan? Ce fel de bolovan? întrebă Elly țopăind de colo-colo.
-Un bolovan mare, greu, care astupă o gaură în gard....Dacă îl găsim și îl dăm la o parte....
-L-am văzut, l-am văzut!, țipă Elly încântată, sărind în aer, ca un titirez! Haideți după mine!
Și cei trei cățeluși o luară la fugă în direcția indicată de Elly.
-Iată-l....E......foarte.....greu......spuse Elly împingându-l cu boticul Oare cum să-l dăm la o parte?
-E un bolovan magic, spuse Itza. Se va da singur la o parte dacă răspundem  la o întrebare.
-Wow! Un joc! Îmi plac la nebunie jocurile noi! chicoti Elly.
-Și dacă nu răspundem corect? întrebă Bubi temător.
-Vom vedea, spuse Itza cu calm. Și Itza atinse de trei ori cu lăbuța creasta bolovanului.
Nici nu făcu bine aceasta, că o voce groasă, zgrumțuroasă se auzi din interiorul pietrei.
-De ce ești tu aici pe pe acest pământ?
-Hmmm....adică, ce rost am eu aici? care este scopul meu? scutură din codiță Bubi.
-Da....da....răspunse Itza...și se așeză gânditoare pe iarbă.
-Păi, zise Elly...Eu cred că sunt aici să mănânc cât mai multe oase, să alerg și să stau la soare, să îmi fac prieteni și să mă joc cu ei, să mă bucur în fiecare zi de tot ce se întâmplă în viața mea de cățeluș.
Bolovanul rămase neclintit.
-E rândul meu, spuse Bubi...Eu cred că rostul meu este să înțeleg că viața nu este întotdeauna plină doar de lucruri plăcute...și că atunci când apare un necaz, întotdeauna se poate găsi și o soluție și o cale de salvare...trebuie doar să nu ne pierdem speranța.
Bolovanul rămase neclintit.
-Oare răspunsurile noastre sunt greșite?...întrebă întristat Bubi.
-Nu, deloc! răspune Itza...sunt niște răspunsuri foarte bune, cred doar că mai lipsește ceva....Eu cred că rostul meu este să fac lucrurile care îmi plac și să mă bucur de viață.... să găsesc soluții atunci când viața nu mai este la fel de veselă....și, cred că mai sunt aici pentru a-i ajuta pe ceilalți să-și amintească despre aceste lucruri... atunci când, din diverse motive, par că au uitat.
Bolovanul se trase deoparte încet și zgomots și spărtura din gard apăru în fața cățelușilor.
-Bravo, Itza!!!! Aireușit! Să trecem să vedem ce este dincolo....
-Împreună am reușit, e drept! spuse Itza, dar drumul vostru se oprește aici.
Doar un singur cățeluș are voie să treacă dincolo....și a venit momentul, în povestea vieții mele, să mă
duc singură pe acest drum!
-Și noi? strigară Bubi și Elly în cor. Ce vom face fără tine?
-Știu că sunteți triști din cauza despărițirii noastre, și eu sunt tristă, dar așa este viața, unele lucruri se întâmplă indiferent dacă ne plac sau nu...fiți triști, supărați, puteți chiar și să plângeți, dar nu uitați să sărbătoriți momentele noastre frumoase  împreună. Atâtea clipe vesele, atâtea zile fericite! Nu aș schimba nimic niciun moment pentru nimic în lume!
-Ne vom mai vedea vreodată? chițăiră întristați Buby și Elly.
-Dar sunt mereu cu voi! Și Itza îi îmbrățisă cu drag! Atunci când aveți nevoie de mine, sunt în amintirea voastră și în visele voastre, iar, undeva, la capătul unui alt drum, ne vom întâlni și ne vom juca și bucura ca înainte. Și nu uitați! În fiecare gest de bunătate și de ajutor față de altcineva care are nevoie, eu voi fi alături de voi!
Itza trecu prin spărtura din gard, iar bolovanul magic reveni la loc. Cățelușii au privit cum se îndepărtează până când Itza nu mai era decât un punct negru mic, mic cât un fir de praf.
-Hai acasă Elly, oftă Bubi și cățelușii au început să caute drumul de întoarcere.
Zilele treceau și parcă nimic nu mai era la fel în grădina lor. Nimeni nu se mai juca ca înainte, nimeni nu mai râdea din toată inima ca înainte, nici Elly nu mai țopăia la fel de zglobiu ca înainte. Tuturor le era dor de Itza și îi simțeau lipsa.
Sfaturile acesteia rămăseseră însă mintea și inima prietenilor ei care, încet, încet  au descoperit că supărarea lor era mai ușoară atunci când ajutau pe cineva. În plus, o dată pe săptămână, Elly și Bubi se întâlneau și jucau jocurile preferate ale Itzei, iar apoi, seara, depănau amintiri de verile trecute când se distrau toți trei.
În timp, focul supărării se consumă și flacăra care ardea înaltă în primele zile, deveni un foc mic, mocnit, o tristețe care rămânea undeva ascunsă în inimioarele cățelușilor, alături de dragostea care o aveau pentru prietena lor.

-Itza, ce bine că ne-am cunoscut, zâmbeau Elly și Bubi în somn!