Am vrut sa scriu aceste cuvinte acum doi ani, dar nu am putut pentru ca nu le simteam inca reale. Nici acum nu le simt ca fiind complet ale mele, dar poate intentia de a le gandi este suficient acum.
Acum 2 ani, in zilele de Craciun, am devenit mama pentru prima data si ultima data in viata mea, am devenit fizic mama, ideea de mama fiindu-mi inca straina, uneori si acum. Sarcina a fost ca o umbra, nu am simtit-o fizic prea mult, si nu am avut timp prea mult sa o simt sau sa ma obisnuiesc cu ea.
Fix 29 de saptamani si 3 zile. Nasterea a fost decisa din exterior, la rece si s-a intamplat repede, in timp de o ora, mai mult ca un vis, mai mult ca o procedura chirurgicala decat ca o nastere sau ce credeam eu ca este o nastere. Apoi, prezenta fizica a unui copil care inca nu era copil, ci depindea total de aparate, de medicii din TINN si de laptele meu care intarzia sa apara.
"Sa mai asteptam, sa mai vedem, cu rabdare"...o stare de spirit specifica medicilor din TINN, pe care am interiorizat-o treptat pentru a face fata incertitudinii viitorului copilului meu inca necopil, dar nascut de o mama inca nemama. Macar daca lucrurile ar fi fost mai clare, viu sau neviu, sanatos sau bolnav, dar lucrurile erau cum erau, "INTRE" si se scurgeau greoi, cu zile bune, zile proaste, tiptil, incet, spre un final dorit, dar si temut.
Intamplarea este, insa, cu final fericit. Si asa cele 2 luni s-au incheiat cu bine, balaurii au fost invinsi, si pruncul si mama au ajuns acasa, unde a urmat un an de alte aspecte care trebuiau urmarite, investigate, tratate, finalizate. Mama a devenit mai mama, copilul mai copil, oboseala mai oboseala, familia mai familie, straniul mai familiar.
Viata vrea sa isi reia cursul normal si lumea sa uite ce s-a intamplat. Dar trauma nu se vrea uitata, nici mascata in cuvinte dragute: "putea fi mai rau, bine ca s-a terminat cu bine", "pruncul este acum perfect sanatos", "dar acum e bine, nu?" ,"Dzeu te-a ales sa fii mama de prematur pentru ca esti puternica si speciala."
Realitatea este ca multe mame care au nascut prematur traiesc o trauma in terapia intensiva neonatala.
Anxietatea, depresia, stresul post-traumatic, sentimentul de vina dupa o nastere prematura, dificultatile de atasare si zilele, lunile petrecute in TINN sunt o realitate pentru multe mame care trec printr-o astfel de experienta. Dar o realitate prea putin constientizata, vizibila sau careia sa i se acorde timpul necesar vindecarii.
Suportul psihologic in spital este, de obicei, zero, cei mai multi doctori, confruntati cu aceeasi incertitudine, (sunt sanse intre 30% si 60% sanse de supravietuire pentru prematurii extremi si severi), tradusa intr-un limbaj de lemn, telegrafic, taios: "acum e stabil, peste cateva minute se poate intampla orice", folosesc cuvinte prea putine care in niciun caz nu iti ofera confort sau speranta, ba mai mult iti cer sa le apreciezi absenta si lipsa comunicarii. "Nu vreti sa va cautam, daca va cautam, e de rau."
Iar potentialul traumei este arhiprezent: in nesansa de a fi cazata impreuna cu viitoare proaspete mamici la termen sau care tocmai au nascut prunci la termen, in faptul ca nu exista posibilitatea de a intra in contact fizic cu bebelusul pe parcurs a 3,4 saptamani, in cazul meu o luna jumate, in situatia de a fi martora nedorita a decesului unor prematuri si ale plansetelor mamelor care jelesc noaptea pe coridor, in TINN pe timpul pandemiei, cand traiesti cu groaza contaminarii bebelusului vulnerabil in cele 5 minute zilnice de vizita, cand duci pretiosul lapte, dar si posibili alti "carcalaci", in nenumaratele efecte secundare ale spitalizarii indelungate, transfuzii si alte proceduri invazive, in prelungirea incertitudinii si in urmatoarele luni eliberarii din spital, prognosticul medical general speculand ca unele sechele ale prematuritatii se vad mai repede, altele in timp.
Cred ca cel mai mult m-a tulburat faptul ca mai nimic nu mai depindea de mine, parcursul copilului meu era dependent de competentele unor medici pe care nu ii cunosteam si de aparatura unui spital, pe un termen nedeterminat. Cat va dura, ce se va intampla, nimeni nu raspundea pe bune, de fapt, la nicio intrebare. Nicicand nu am trait o stare mai mare de nesiguranta.
In prezent, ziua de nastere a copilului meu este un carusel de emotii care exprima atat amintirea traumei traite, bucuria si recunostinta pentru minunea intamplata, dar si o intelegere mai aparte a drumului in viata de acum incolo.
Unul dintre cele mai frumoase momente din viata a fost si unul dintre cele mai urate.
Uneori, recunosc, este dificil sa pui semnul egal intre ele si sa recunosti si sa validezi toata furtuna de emotii din acele zile. Si imi doresc poate sa uit, sa ma refugiez in rutina maternitatii si sa ma bucur cand aud cat de bine a recuperat prematuritate pruncul meu: "nici nu se mai vede ca a fost prematur."
Dar tind sa cred ca raspunsul la experienta traita nu este tocmai asta, si ca cel putin acum, dupa 2 ani, nu pare sa mai functioneze pentru mine. Dincolo de sechelele cu care poate ramane un prematur, sunt cateva sechele emotionale cu care poate ramane si mama (familia), iar acestea ar trebui abordate la fel de serios.
Asa ca pentru mine, in prezent, raspunsul sta in recunoasterea traumei, in intelegerea si procesarea ei, in acceptarea minusurilor si in valorificarea plusurilor, in focusarea pe prezent si pe ceea ce se afla sub controlul nostru, si nu in ultimul rand, in capacitatea de a aprecia si a te bucura de viata, zi de zi, pas cu pas, acceptand, totodata, cu intelepciune faptul ca oricand, orice se poate intampla.
Mamici din terapia intensiva, voi cum ati procesat ce s-a intamplat?
(Pagini din jurnalul meu vizual - 26.12.2020 / 26.02.2021)
‐‐--------------------‐----------------------------------------------
"După îmbrăţişare a trebuit să îi pun pe băieţi la loc în incubatoarele lor, să le spun la revedere şi să plec din spital. Ca un întrerupător din perete mintea mea s-a reconstruit şi m-am simţit din nou amorţită şi fără viaţă, sufletul meu a fost încuiat în incubatoare şi am fost zdrobită. Nu voi uita niciodată ce a însemnat să fiu mama băieţilor în acele prime zile. A însemnat durere şi teamă, pierdere şi suferinţă, tristeţe şi întuneric. A însemnat singurătate şi senzaţie de neputinţă, distanţă şi vinovăţie, anxietate, groază şi disperare. A însemnat că m-am închis în mine să pot face faţă, a însemnat sacrificiu şi dor, suferinţă şi îndurare şi mai mult decât atât a însemnat tot ce reprezintă dragostea unei mame aşa de copleşită încât toate astea au făcut-o să meargă mai departe. Dar am trecut de astea, am trecut de durere şi de întuneric. NU s-a întâmplat când am plecat din spital şi nici în săptămânile care au urmat, a fost un proces îndelungat prin care a trecut familia noastră tot ceea ce am îndurat dar am reuşit. Iar acum a fi mama băieţilor mei înseamnă râsete şi prostioare, îmbrăţişări şi pupicuri, jocuri şi de-a v-aţi ascunselea, ghemuiri şi căutări. Înseamnă să privesc spre viitor preţuind prezentul şi bucurându-mă să îi văd crescând, înseamnă să privesc uimită cât de mici au fost şi cât au crescut, înseamnă să îi iubesc cu fiecare bucăţică din mine şi mai ales înseamnă să fiu mama lor fiecare minut, în fiecare zi.
Mame din terapia intensivă, mergeţi mai departe, durerea va scădea în fiecare zi iar întunericul va trece şi înainte să apucaţi să vă daţi seama veţi serba 2 ani de la naştere plini de fericire, dragoste, speranţă pentru viitor, înconjuraţi de lumină. Credeţi în voi şi în puterea voastră şi credeţi în ei, vă vor uimi.
O mamă oarecare!
Sursa: Prematurii nostri si povestile lor https://anordinarymummy.wordpress.com/…/25/the-pain-of-nicu/